AstroLight

Articolele din decembrie, 2011

E o veche zicală care ne învaţă că nu contează atât de mult drumul, cât călătoria in sine. Pentru cei mai mulţi dintre noi călătoria înseamnă o luptă continuă cu îndatoririle zilnice, a fi devine a avea şi a avea devine a supravieţui. Lupta se mută în afară, întrebările pleacă spre neant sau spre cer, spre o fiinţă nedefinită concret pe care o cauţi, pe care o consideri absentă când viaţa te trânteşte în ţărână sau pe care o intuieşti undeva acolo şi ţi-ai dori-o mai aproape.

Mi-a luat mult să mă pot detaşa de ceea ce am fost învăţată în copilărie, la şcoală, de ceea ce cred alţii cu atâta tărie, de regulile sociale şi de cele religioase ca să pot să aud, în final, vocea din adâncurile mele. Era puternică, aproape un urlet, şi existase acolo mereu. Şi aşa a început un alt fel de călătorie, mai dureroasă, o luptă cu mine, cu ochelarii de cal, cu ceea ce simţeam atât de profund şi de adevărat şi cu ceea ce mi se spunea că trebuie să cred, să simt şi să înţeleg. Mi-a luat mult, până să înţeleg unde e lumina, unde e pacea şi unde e iubirea.

Dumnezeu şi energiile subtile care ne înconjoară au rămas mult timp un soi de poveste incertă, senzaţii prin care am orbecăit ani în şir neştiind ce să cred, ce să urmez şi ce să înţeleg. E ca atunci când vezi la marginea patului o fiinţă difuză de lumină, iar mama îţi spune că ai visat. Mi-a luat mult, dar până la urmă am înţeles că oamenii şi regulile lor despre palpabil mă ţin prizonieră şi mă fac să mă simt rău cu sine însămi, mă fac să mă simt nelalocul meu, un fel de ciudăţenie hipersensibilă care se zgărie de orice atinge, care face mai mult rău decât bine, care se mişcă stângaci, ca un triunghi într-o lume de cercuri, ca un arbore într-o lume de fiare.

Căutarea m-a condus încet spre ceea ce consideram o împăcare a concretului cu metafizicul,  a palpabilului cu non-palpabilul. Pentru că în vis mă simţeam nesigură, iar fiinţa pe care o vedeam cu coada ochiului peste umăr mi se părea imposibilă, m-am întors spre ceea ce credeam a fi foarte concret : astrologia şi Tarotul. După ce ani în şir, cam 20, mi-am însuşit noţiuni teoretice, reguli de interpretare, am citit, am practicat timid în limitele cunoscuţilor mei, a venit şi ziua unui fel de eliberare definitivă şi irevocabilă de propriile limite.

(Aici trebuie făcută totuşi o paranteză destul de largă şi trebuie să explic neapărat că în ultimii 15 ani viaţa m-a încercat în tot felul de moduri, că am pierdut din punct de vedere material tot ceea ce se putea pierde, că am ajuns la un moment dat pe marginea prăpastiei, am privit în abis şi am vrut să sar. Ce m-a oprit? Poate că despre asta voi scrie altă dată. Am constatat însă că Sunt şi fără să Am, că sunt chiar mai liberă şi mai bună, că încep să fiu întreagă altfel şi că din acest întreg pot să dau altora fără să pierd nimic, fără să devin mai puţin completă, ci, dimpotrivă, din ce în ce mai întreagă.)

A venit ziua în care o persoană orecare a avut nevoie de un sfat. M-am aşezat serioasă la masa de lucru, cu presiunea unei altfel de consultaţii pe umeri. Toate regulile concrete şi palpabile mi se învârteau în minte atât de rapid încât nu le-am mai ascultat. Şi am început să vorbesc, conectată la o energie de care l-a început mi-a fost teamă (poate pentru că nu învăţasem despre ea la şcoala ) şi pe care am recunoscut-o apoi ca pe ceva atât de familiar şi de cald, am văzut din nou peste umăr fiinţa de lumină care îmi zâmbea cu subînţeles şi pentru prima oară în viaţă nu mi-a mai fost frică. De nimic şi de nimeni.

Acum e linişte în suflet şi pace. E foarte linişte…Ştii imaginile acelea superbe în care un lac perfect limpede şi nemişcat reflectă cerul în aşa manieră încât aproape că nu îţi dai seama care şi cum e… Un fel de precum în cer aşa şi pe pământ…

de Ada Cocoş

Conduceam spre locurile mele natale admirand privelistea frumoasa a dealurilor Transilvaniei iar deodata zaresc doi oameni in varsta – soti si sotie – facand autostopul. Ma opresc si ii invit in masina ca sa nu stea afara in frig si sa mai schimbam niste vorbe. Ei imi spun ca merg la un parastas, dupa care ii intreb cum mai e lumea din jurul lor. Ei au inceput sa-mi povesteasca despre mediul lor fara sperante, invocand stabilitatea regimului trecut si haosul celui prezent. Noroc ca dupa aproximativ 20 de km au ajuns la destinatie si avalansa cenusie care se napustea asupra mea a incetat. Nu consider ca este e vina lor – nici modul lor de a privi viata si nici dorinta de a-l impartasi celor din jur. Doresc doar sa fac niste constatari.

Ce se intampla daca privim lumea in care traim intr-o maniera lipsita de speranta?
Campurile noastre energetice incep sa se micsoreze si sa se intunece.
Campurile energetice ale unui om plin de speranta in viitor, credinta vie in Divinitate si iubire autentica sunt mari si curate ca lacrima. Acestea sunt capabile sa anihileze orice influenta negativa venita din jur. Bineinteles, se pot deterioara momentan, dar se refac tot cu algoritmul cu care au fost create:
- cu speranta: suntem convinsi ca viitorul va fi bun si de asemenea, prezentul deja este favorabil
- cu credinta: suntem convinsi ca Divinitatea exista, se afla la pupitrul de control al lumii, oranduind tot ce-i mai bun pentru noi si pentru toti ceilalti
- cu iubire: renuntam la frica. Uitam de ura. Ne continuam existenta in iubire.
Acesta este drumul spre crearea unor campuri energetice mari si luminoase, in interiorul carora putem exista in Bine. Practic, acesta este si drumul spre sanatate.
Boala apare cand renuntam la baza Creatiei: la speranta, credinta si iubire. Mai intai se deterioreaza campurile noastre energetice – micsorandu-se si intunecandu-se – Iar daca nu reusim sa restabilim conexiunea cu speranta, credinta si iubirea, atunci deficientele energetice se pot degenera chiar in boli.
Consider ca bazele medicinei energetice au fost puse in epistola lui Pavel catre corinteni.

Azi am fost intrebat despre apocalipsa. Am raspuns ca traim intr-o epoca in care iluminarea, in stilul marelui Buddha, a devenit o necesitate.
Dar cred ca exista si un altfel de raspuns: cine va reusi sa traiasca in speranta, credinta si iubire, acela isi va putea continua existenta pe aceasta planeta.
Atat

de Fülöp László

- E deja invechit – spusese primarul.
Ma uitam la monitorul imens de plasma, cu inscriptii care se schimbau din secunda in secunda. Nu intelegeam mare lucru din tot ce aparea acolo. Erau mesaje adresate intregii comunitati, dar dispareau relativ repede.
Primarul mi-a sarit in ajutor.
- Este serverul social.
Mutra mea nu arata prea inteligenta, asa ca el continua:
- Auzi, tu din care parte a trecutului ai sosit aici?
- De la inceputul secolului XXI – i-am raspuns.
Primarul ma privea cu o oarecare admiratie.
- Te felicit pentru faptul ca n-ai innebunit acolo. Dar chiar n-ai auzit de serverul social?
- Sincer, nu.
- Fii atent: e simplu. Daca ai o dorinta, o inscrii pe server. Mai devreme sau mai tarziu se va gasi cineva care s-o indeplineasca. In acelasi timp, esti atent la cererile lansate pe server si pe cat posibil incerci sa raspunzi si tu la comenzi. La care te pricepi, la care simti ca te cheama sufletul.
- Poti sa-mi dai niste exemple?
- Desigur. Daca ti-e foame, comanzi o salata sau o pizza. Ce doresti tu. Primesti raspunsul si in 20 de minute iti vine mancarea.
- Si, cand platesc?
- Explica-mi mai intai ce este aceea “platesc”?
- Cand dau banii?
- Nici asta nu inteleg. Ce inseamna “banii”? – m-a intrebat primarul, cu o nevinovatie de copil in ochii lui.
Mai aveam o incercare.
- Bine, folosesc cardul? – l-am intrebat.
Primarul s-a uitat la mine cu aceeasi curiozitate si seninatate in ochi.
- Cardul? – ma intreba, cu o voce care m-a convins ca n-a auzit de asa ceva.
Simteam ca am patruns dincolo de o linie despre care doar visam, candva, in lumea mea de la inceputul secolului XXI.
Intre timp, primarul butona ceva la consola lui si in coltul din dreapta sus al ecranului gigantic de plasma aparea o fereasta.
Aceasta era umpluta repde de niste imagini si texte, derulandu-se cam prea repede pentru ochii mei.
Dupa cateva minute, primarul s-a intors spre mine.
- Da, m-am uitat putin in manualul de istorie stocat pe server. Acesta mi-a relatat despre bani. Inteleg acum ca totul se platea: fiecare obiect, fiecare aliment, fiecare serviciu. Si oamenii erau platiti cu bani sau se avantau in afaceri ca sa castige bani. Dar acestia reprezentasera o imensa sursa de stres. Oamenii isi puneau intrebari: oare castig suficienti bani? oare o sa-mi ajunga pentru tot ce-mi doresc? oare afacerea mea va fi suficient de prospera? Si gandind astfel, foarte mult, isi ruinau sanatatea si imbatraneau repede. Asa ca, la un moment dat s-a luat o decizie la nivel planetar ca sa se renunte la bani.
- Da? Si cu ce s-a inlocuit conceptul?
- La inceput a fost serverul social. Asta pe care-l vezi si aici – arata primarul spre ecranul gigantic. – Dar la un moment dat s-a invechit si asta: acum folosim deja Sistemul Telepatic.
- Bine, si cum functioneaza societatea?
- Iti explic. Toate nevoile apar pe server – in trecut, pe acesta electronic, ale carui terminale au fost instalate in casele oamenilor, pe strazi, gari, hoteluri, restaurante, peste tot. Cel mai bine functionau pe telefoanele mobile. Cine simtea ca poate indeplini o cerere lansata, raspundea printr-un semnal. Exemple: daca un director de fabrica avea nevoie de muncitori in uzina lui, lansa cererea si acestia se prezentau la el. Daca cineva vroia sa faca scufundari subacvatice, lansa cererea si mai devreme sau mai tarziu primea un raspuns. La cererile de rang secundar raspunsurile vin mai tarziu – imi explica primarul.
- Deci, zici ca banii sunt total exclusi?
- Da. Stii de ce au existat banii? – m-a intrebat primarul.
- Nu.
- Pentru ca oamenii n-au avut incredere in ceilalti oameni.
- Bine. Si ce se intampla daca o dorinta nu este indeplinita?
- N-am auzit despre un astfel de caz.
- Hai sa mai pun inca odata intrebarea. Ce se intampla daca apare o necesitate pe care as putea s-o indeplinesc si aleg sa nu o fac?
- Atunci te imbolnavesti. Si toata lumea va sti ca ai avut ocazia si n-ai raspuns. E o rusine teribila. Practic, e singura boala din prezent. Dar, din fericire, apare rar.
Realizasem ca am poposit intr-o societatea constienta de sine. Vroiam sa stiu cum functioneaza educatia. Nu era nevoie sa intreb: primarul ghicise gandul meu si mi-a raspuns instantaneu:
- Daca vrei sa inveti de exemplu fizica cuantica, intri pe server, descarci materiale, intri pe forumuri, discuti cu profesorii, chiar te poti intalni cu ei daca simti nevoia. Daca vrei sa inveti cum prepari o pizza, lansezi cererea pe server si cineva sigur te va invita la pizzeria lui sa te invete tainele acelei meserii. In principiu, exista acces liber la toate informatiile, in toate domeniile.
Incet-incet, am inceput sa inteleg. Lumea in care am sosit era aproximativ identica cu cea din care am venit eu, insa functiona fara bani – si mai ales, fara stresul produs de existenta acestora. Existau in continuare fabrici, uzine, laboratoare de cercetare, ferme agricole, scoli, gradinite, facultati, firme de servicii – insa totul functiona liber, pe baza nevoii de creativitate pe care Divinitatea a sadit-o in sufletul uman. Omul nu mai lucra pentru bani – ci pentru a-si manifesta creativitatea. Munca nu mai reprezenta o truda, ci o sursa de bucurie. Puteai sa mergi sa lucrezi oriunde – erai primit cu bunavointa si educat in tainele meseriei alese. Iar daca in sufletul tau aparea dorinta de a invata si altceva, de a-ti manifesta creativitatea si in alt domeniu – atunci toata lumea se bucura alaturi de tine, fiindca dorintele sufletului erau considerate sfinte. Toata lumea te strangea de mana, te batea pe umar si iti ura succes. Puteai sa practici si alte indeletniciri pe langa munca propriu-zisa – hobbiuri, sporturi, activitati artistice si spirituale – erai binevenit oriunde.
Primarul imi citea gandurile. Incepea sa vorbeasca:
- Da, in lumea noastra nu este nevoie de politisti, paznici de noapte si contabili. Singurul element neproducitv din tot orasul sunt eu… Mai ales, de cand s-a trecut de la serverul social la Sistemul Telepatic. Inainte, rolul meu era sa supraveghez serverul si sa intervin daca observ vreo anomalie. Dar sincer, nu a fost nevoie niciodata. Dupa un timp, imi instalasem aplicatia pe telefonul mobil si mergeam sa ajut fermierii din zona. Imi place sa lucrez cu plantele, teribil de mult. Le simt energia, stiu in ce mod pot ele sa ajute organismul uman. Imi place sa le sadesc, sa le ingrijesc, si bineinteles, cand e vremea, sa strang recolta – darurile oferite de ele. Fermierii lanseaza multe cereri fiindca mereu au nevoie de forte de munca. Dar, din fericire, oamenii au inteles ca au nevoie sa ramana in contact cu natura si raspund bucuros la aceste solicitari. Practicam o agricultura energetica, cultivand aproximativ tot pamantul care ne sta la dispozitie. Fara chimicale si interventii neavizate in structura plantelor. Plantele sunt tratate doar de palmele si inima oamenilor – zambea primarul, foarte simpatic.
- Cum e cu Sistemul Telepatic? – il intrebasem.
- Oamenii au inceput sa simta cererile in mod telepatic si sa raspunda la ele in mod asemanator. Acest sistem a inceput sa functioneze in paralel cu serverul social – unele cereri nici n-au mai fost trimise electronic sau cand au fost lansate deja au fost indeplinite. De exemplu, te gandesti la o pizza si peste 10 minute, cand te hotaresti sa transmiti cererea, baiatul cu pizza se afla deja la usa ta. Asa ca s-a renuntat relativ repede la sistemul vechi, bazat pe fluxul electronic al datelor. N-a fost scos definitiv din functiune pentru ca s-au stocat acolo foarte multe date utile. Practic, doar fluxul de cereri si raspunsuri s-a mutat pe taramul telepatiei. Dar cine stie – observ ca copiii de astazi se nasc cu capacitati deosebite, accesand informatia fara sa aiba nevoie de suport material – asa ca poate singurul rost al serverului social va fi acela de ghid pentru vizitatori.
- Ghid pentru vizitatori?
- Da. Astia care vin din trecut. Cum esti tu, de exemplu.
Uitasem de statutul meu, ca am sosit in viitor acum o jumatate de ora. Ca sunt un simplu vizitator.
- Ce faci? Ramai la noi sau pleci inapoi? – m-a intrebat primarul.
Ar fi fost mai usor sa stau in viitor. Era infinit mai usor. Dar, simteam nevoia sa ma intorc si sa incerc sa implementez acest viitor in lumea mea.
Primarul a interceptat gandul meu. A zambit:
- Iti doresc multa bafta! Iti pregatesc vehiculul?
- Da, te rog.
Era vorba despre masinaria de deplasat inainte si inapoi in timp.
Peste trei minute eram sosit inapoi, in 2011. Dar – curios lucru – n-aveam niciun stres.
Daca viitorul e asa cum l-am vazut, atunci constructia acestuia a pornit din trecut.
De Acum.

de Fülöp László