AstroLight

Articolele din categoria ‘Articole’

E o veche zicală care ne învaţă că nu contează atât de mult drumul, cât călătoria in sine. Pentru cei mai mulţi dintre noi călătoria înseamnă o luptă continuă cu îndatoririle zilnice, a fi devine a avea şi a avea devine a supravieţui. Lupta se mută în afară, întrebările pleacă spre neant sau spre cer, spre o fiinţă nedefinită concret pe care o cauţi, pe care o consideri absentă când viaţa te trânteşte în ţărână sau pe care o intuieşti undeva acolo şi ţi-ai dori-o mai aproape.

Mi-a luat mult să mă pot detaşa de ceea ce am fost învăţată în copilărie, la şcoală, de ceea ce cred alţii cu atâta tărie, de regulile sociale şi de cele religioase ca să pot să aud, în final, vocea din adâncurile mele. Era puternică, aproape un urlet, şi existase acolo mereu. Şi aşa a început un alt fel de călătorie, mai dureroasă, o luptă cu mine, cu ochelarii de cal, cu ceea ce simţeam atât de profund şi de adevărat şi cu ceea ce mi se spunea că trebuie să cred, să simt şi să înţeleg. Mi-a luat mult, până să înţeleg unde e lumina, unde e pacea şi unde e iubirea.

Dumnezeu şi energiile subtile care ne înconjoară au rămas mult timp un soi de poveste incertă, senzaţii prin care am orbecăit ani în şir neştiind ce să cred, ce să urmez şi ce să înţeleg. E ca atunci când vezi la marginea patului o fiinţă difuză de lumină, iar mama îţi spune că ai visat. Mi-a luat mult, dar până la urmă am înţeles că oamenii şi regulile lor despre palpabil mă ţin prizonieră şi mă fac să mă simt rău cu sine însămi, mă fac să mă simt nelalocul meu, un fel de ciudăţenie hipersensibilă care se zgărie de orice atinge, care face mai mult rău decât bine, care se mişcă stângaci, ca un triunghi într-o lume de cercuri, ca un arbore într-o lume de fiare.

Căutarea m-a condus încet spre ceea ce consideram o împăcare a concretului cu metafizicul,  a palpabilului cu non-palpabilul. Pentru că în vis mă simţeam nesigură, iar fiinţa pe care o vedeam cu coada ochiului peste umăr mi se părea imposibilă, m-am întors spre ceea ce credeam a fi foarte concret : astrologia şi Tarotul. După ce ani în şir, cam 20, mi-am însuşit noţiuni teoretice, reguli de interpretare, am citit, am practicat timid în limitele cunoscuţilor mei, a venit şi ziua unui fel de eliberare definitivă şi irevocabilă de propriile limite.

(Aici trebuie făcută totuşi o paranteză destul de largă şi trebuie să explic neapărat că în ultimii 15 ani viaţa m-a încercat în tot felul de moduri, că am pierdut din punct de vedere material tot ceea ce se putea pierde, că am ajuns la un moment dat pe marginea prăpastiei, am privit în abis şi am vrut să sar. Ce m-a oprit? Poate că despre asta voi scrie altă dată. Am constatat însă că Sunt şi fără să Am, că sunt chiar mai liberă şi mai bună, că încep să fiu întreagă altfel şi că din acest întreg pot să dau altora fără să pierd nimic, fără să devin mai puţin completă, ci, dimpotrivă, din ce în ce mai întreagă.)

A venit ziua în care o persoană orecare a avut nevoie de un sfat. M-am aşezat serioasă la masa de lucru, cu presiunea unei altfel de consultaţii pe umeri. Toate regulile concrete şi palpabile mi se învârteau în minte atât de rapid încât nu le-am mai ascultat. Şi am început să vorbesc, conectată la o energie de care l-a început mi-a fost teamă (poate pentru că nu învăţasem despre ea la şcoala ) şi pe care am recunoscut-o apoi ca pe ceva atât de familiar şi de cald, am văzut din nou peste umăr fiinţa de lumină care îmi zâmbea cu subînţeles şi pentru prima oară în viaţă nu mi-a mai fost frică. De nimic şi de nimeni.

Acum e linişte în suflet şi pace. E foarte linişte…Ştii imaginile acelea superbe în care un lac perfect limpede şi nemişcat reflectă cerul în aşa manieră încât aproape că nu îţi dai seama care şi cum e… Un fel de precum în cer aşa şi pe pământ…

de Ada Cocoş

Conduceam spre locurile mele natale admirand privelistea frumoasa a dealurilor Transilvaniei iar deodata zaresc doi oameni in varsta – soti si sotie – facand autostopul. Ma opresc si ii invit in masina ca sa nu stea afara in frig si sa mai schimbam niste vorbe. Ei imi spun ca merg la un parastas, dupa care ii intreb cum mai e lumea din jurul lor. Ei au inceput sa-mi povesteasca despre mediul lor fara sperante, invocand stabilitatea regimului trecut si haosul celui prezent. Noroc ca dupa aproximativ 20 de km au ajuns la destinatie si avalansa cenusie care se napustea asupra mea a incetat. Nu consider ca este e vina lor – nici modul lor de a privi viata si nici dorinta de a-l impartasi celor din jur. Doresc doar sa fac niste constatari.

Ce se intampla daca privim lumea in care traim intr-o maniera lipsita de speranta?
Campurile noastre energetice incep sa se micsoreze si sa se intunece.
Campurile energetice ale unui om plin de speranta in viitor, credinta vie in Divinitate si iubire autentica sunt mari si curate ca lacrima. Acestea sunt capabile sa anihileze orice influenta negativa venita din jur. Bineinteles, se pot deterioara momentan, dar se refac tot cu algoritmul cu care au fost create:
- cu speranta: suntem convinsi ca viitorul va fi bun si de asemenea, prezentul deja este favorabil
- cu credinta: suntem convinsi ca Divinitatea exista, se afla la pupitrul de control al lumii, oranduind tot ce-i mai bun pentru noi si pentru toti ceilalti
- cu iubire: renuntam la frica. Uitam de ura. Ne continuam existenta in iubire.
Acesta este drumul spre crearea unor campuri energetice mari si luminoase, in interiorul carora putem exista in Bine. Practic, acesta este si drumul spre sanatate.
Boala apare cand renuntam la baza Creatiei: la speranta, credinta si iubire. Mai intai se deterioreaza campurile noastre energetice – micsorandu-se si intunecandu-se – Iar daca nu reusim sa restabilim conexiunea cu speranta, credinta si iubirea, atunci deficientele energetice se pot degenera chiar in boli.
Consider ca bazele medicinei energetice au fost puse in epistola lui Pavel catre corinteni.

Azi am fost intrebat despre apocalipsa. Am raspuns ca traim intr-o epoca in care iluminarea, in stilul marelui Buddha, a devenit o necesitate.
Dar cred ca exista si un altfel de raspuns: cine va reusi sa traiasca in speranta, credinta si iubire, acela isi va putea continua existenta pe aceasta planeta.
Atat

de Fülöp László

- E deja invechit – spusese primarul.
Ma uitam la monitorul imens de plasma, cu inscriptii care se schimbau din secunda in secunda. Nu intelegeam mare lucru din tot ce aparea acolo. Erau mesaje adresate intregii comunitati, dar dispareau relativ repede.
Primarul mi-a sarit in ajutor.
- Este serverul social.
Mutra mea nu arata prea inteligenta, asa ca el continua:
- Auzi, tu din care parte a trecutului ai sosit aici?
- De la inceputul secolului XXI – i-am raspuns.
Primarul ma privea cu o oarecare admiratie.
- Te felicit pentru faptul ca n-ai innebunit acolo. Dar chiar n-ai auzit de serverul social?
- Sincer, nu.
- Fii atent: e simplu. Daca ai o dorinta, o inscrii pe server. Mai devreme sau mai tarziu se va gasi cineva care s-o indeplineasca. In acelasi timp, esti atent la cererile lansate pe server si pe cat posibil incerci sa raspunzi si tu la comenzi. La care te pricepi, la care simti ca te cheama sufletul.
- Poti sa-mi dai niste exemple?
- Desigur. Daca ti-e foame, comanzi o salata sau o pizza. Ce doresti tu. Primesti raspunsul si in 20 de minute iti vine mancarea.
- Si, cand platesc?
- Explica-mi mai intai ce este aceea “platesc”?
- Cand dau banii?
- Nici asta nu inteleg. Ce inseamna “banii”? – m-a intrebat primarul, cu o nevinovatie de copil in ochii lui.
Mai aveam o incercare.
- Bine, folosesc cardul? – l-am intrebat.
Primarul s-a uitat la mine cu aceeasi curiozitate si seninatate in ochi.
- Cardul? – ma intreba, cu o voce care m-a convins ca n-a auzit de asa ceva.
Simteam ca am patruns dincolo de o linie despre care doar visam, candva, in lumea mea de la inceputul secolului XXI.
Intre timp, primarul butona ceva la consola lui si in coltul din dreapta sus al ecranului gigantic de plasma aparea o fereasta.
Aceasta era umpluta repde de niste imagini si texte, derulandu-se cam prea repede pentru ochii mei.
Dupa cateva minute, primarul s-a intors spre mine.
- Da, m-am uitat putin in manualul de istorie stocat pe server. Acesta mi-a relatat despre bani. Inteleg acum ca totul se platea: fiecare obiect, fiecare aliment, fiecare serviciu. Si oamenii erau platiti cu bani sau se avantau in afaceri ca sa castige bani. Dar acestia reprezentasera o imensa sursa de stres. Oamenii isi puneau intrebari: oare castig suficienti bani? oare o sa-mi ajunga pentru tot ce-mi doresc? oare afacerea mea va fi suficient de prospera? Si gandind astfel, foarte mult, isi ruinau sanatatea si imbatraneau repede. Asa ca, la un moment dat s-a luat o decizie la nivel planetar ca sa se renunte la bani.
- Da? Si cu ce s-a inlocuit conceptul?
- La inceput a fost serverul social. Asta pe care-l vezi si aici – arata primarul spre ecranul gigantic. – Dar la un moment dat s-a invechit si asta: acum folosim deja Sistemul Telepatic.
- Bine, si cum functioneaza societatea?
- Iti explic. Toate nevoile apar pe server – in trecut, pe acesta electronic, ale carui terminale au fost instalate in casele oamenilor, pe strazi, gari, hoteluri, restaurante, peste tot. Cel mai bine functionau pe telefoanele mobile. Cine simtea ca poate indeplini o cerere lansata, raspundea printr-un semnal. Exemple: daca un director de fabrica avea nevoie de muncitori in uzina lui, lansa cererea si acestia se prezentau la el. Daca cineva vroia sa faca scufundari subacvatice, lansa cererea si mai devreme sau mai tarziu primea un raspuns. La cererile de rang secundar raspunsurile vin mai tarziu – imi explica primarul.
- Deci, zici ca banii sunt total exclusi?
- Da. Stii de ce au existat banii? – m-a intrebat primarul.
- Nu.
- Pentru ca oamenii n-au avut incredere in ceilalti oameni.
- Bine. Si ce se intampla daca o dorinta nu este indeplinita?
- N-am auzit despre un astfel de caz.
- Hai sa mai pun inca odata intrebarea. Ce se intampla daca apare o necesitate pe care as putea s-o indeplinesc si aleg sa nu o fac?
- Atunci te imbolnavesti. Si toata lumea va sti ca ai avut ocazia si n-ai raspuns. E o rusine teribila. Practic, e singura boala din prezent. Dar, din fericire, apare rar.
Realizasem ca am poposit intr-o societatea constienta de sine. Vroiam sa stiu cum functioneaza educatia. Nu era nevoie sa intreb: primarul ghicise gandul meu si mi-a raspuns instantaneu:
- Daca vrei sa inveti de exemplu fizica cuantica, intri pe server, descarci materiale, intri pe forumuri, discuti cu profesorii, chiar te poti intalni cu ei daca simti nevoia. Daca vrei sa inveti cum prepari o pizza, lansezi cererea pe server si cineva sigur te va invita la pizzeria lui sa te invete tainele acelei meserii. In principiu, exista acces liber la toate informatiile, in toate domeniile.
Incet-incet, am inceput sa inteleg. Lumea in care am sosit era aproximativ identica cu cea din care am venit eu, insa functiona fara bani – si mai ales, fara stresul produs de existenta acestora. Existau in continuare fabrici, uzine, laboratoare de cercetare, ferme agricole, scoli, gradinite, facultati, firme de servicii – insa totul functiona liber, pe baza nevoii de creativitate pe care Divinitatea a sadit-o in sufletul uman. Omul nu mai lucra pentru bani – ci pentru a-si manifesta creativitatea. Munca nu mai reprezenta o truda, ci o sursa de bucurie. Puteai sa mergi sa lucrezi oriunde – erai primit cu bunavointa si educat in tainele meseriei alese. Iar daca in sufletul tau aparea dorinta de a invata si altceva, de a-ti manifesta creativitatea si in alt domeniu – atunci toata lumea se bucura alaturi de tine, fiindca dorintele sufletului erau considerate sfinte. Toata lumea te strangea de mana, te batea pe umar si iti ura succes. Puteai sa practici si alte indeletniciri pe langa munca propriu-zisa – hobbiuri, sporturi, activitati artistice si spirituale – erai binevenit oriunde.
Primarul imi citea gandurile. Incepea sa vorbeasca:
- Da, in lumea noastra nu este nevoie de politisti, paznici de noapte si contabili. Singurul element neproducitv din tot orasul sunt eu… Mai ales, de cand s-a trecut de la serverul social la Sistemul Telepatic. Inainte, rolul meu era sa supraveghez serverul si sa intervin daca observ vreo anomalie. Dar sincer, nu a fost nevoie niciodata. Dupa un timp, imi instalasem aplicatia pe telefonul mobil si mergeam sa ajut fermierii din zona. Imi place sa lucrez cu plantele, teribil de mult. Le simt energia, stiu in ce mod pot ele sa ajute organismul uman. Imi place sa le sadesc, sa le ingrijesc, si bineinteles, cand e vremea, sa strang recolta – darurile oferite de ele. Fermierii lanseaza multe cereri fiindca mereu au nevoie de forte de munca. Dar, din fericire, oamenii au inteles ca au nevoie sa ramana in contact cu natura si raspund bucuros la aceste solicitari. Practicam o agricultura energetica, cultivand aproximativ tot pamantul care ne sta la dispozitie. Fara chimicale si interventii neavizate in structura plantelor. Plantele sunt tratate doar de palmele si inima oamenilor – zambea primarul, foarte simpatic.
- Cum e cu Sistemul Telepatic? – il intrebasem.
- Oamenii au inceput sa simta cererile in mod telepatic si sa raspunda la ele in mod asemanator. Acest sistem a inceput sa functioneze in paralel cu serverul social – unele cereri nici n-au mai fost trimise electronic sau cand au fost lansate deja au fost indeplinite. De exemplu, te gandesti la o pizza si peste 10 minute, cand te hotaresti sa transmiti cererea, baiatul cu pizza se afla deja la usa ta. Asa ca s-a renuntat relativ repede la sistemul vechi, bazat pe fluxul electronic al datelor. N-a fost scos definitiv din functiune pentru ca s-au stocat acolo foarte multe date utile. Practic, doar fluxul de cereri si raspunsuri s-a mutat pe taramul telepatiei. Dar cine stie – observ ca copiii de astazi se nasc cu capacitati deosebite, accesand informatia fara sa aiba nevoie de suport material – asa ca poate singurul rost al serverului social va fi acela de ghid pentru vizitatori.
- Ghid pentru vizitatori?
- Da. Astia care vin din trecut. Cum esti tu, de exemplu.
Uitasem de statutul meu, ca am sosit in viitor acum o jumatate de ora. Ca sunt un simplu vizitator.
- Ce faci? Ramai la noi sau pleci inapoi? – m-a intrebat primarul.
Ar fi fost mai usor sa stau in viitor. Era infinit mai usor. Dar, simteam nevoia sa ma intorc si sa incerc sa implementez acest viitor in lumea mea.
Primarul a interceptat gandul meu. A zambit:
- Iti doresc multa bafta! Iti pregatesc vehiculul?
- Da, te rog.
Era vorba despre masinaria de deplasat inainte si inapoi in timp.
Peste trei minute eram sosit inapoi, in 2011. Dar – curios lucru – n-aveam niciun stres.
Daca viitorul e asa cum l-am vazut, atunci constructia acestuia a pornit din trecut.
De Acum.

de Fülöp László

Punctul de pornire de la care putem analiza sanatatea omului este ideea ca in fiecare fiinta umana locuieste o entitate perfecta: Eul divin. Iata un gand care ne incalzeste sufletul: “in interiorul meu traieste Perfectiunea Insasi”. Cu alte cuvinte: o entitate care STIE ce este bine pentru intreaga mea fiinta. O entitate capabila sa mentina sau sa restabileasca starea mea de sanatate si armonie energetica.
Putem constientiza ca pentru revenirea la starea de sanatate nu este nevoie decat de realinierea structurilor omului la vointa partii sale divine.
Iata un prag care separa trecutul de viitor: trezirea la constienta a Eului divin. Este vorba atat despre trecutul si viitorul fiintei umane, cat si despre trecutul si viitorul omenirii.
Daca ne uitam spre trecut – de exemplu, pe vremea Vechiului Testament – observam o stare de somnolenta a Eului. Poate suna ciudat, dar aceasta stare de somnolenta a fost instituita ca o necesitate de natura spirituala. Era nevoie ca structura intelectuala umana sa cunoasca o dezvoltare suficienta astfel incat omul sa dispuna de mijloacele de cunoastere adecvate planului fizic. In timp ce importanta Eului divin a fost redusa, intelectul s-a putut dezvolta in voie. Daca Eul nu s-ar fi aflat intr-o stare de somnolenta, atunci mintea – fiind o structura mai noua si in consecinta mai imperfecta – nu s-ar fi simtit in largul sau si nu ar fi putut evolua.
Acum, in zorii secolului XXI, fortele celeste doresc ca Eul divin ascuns in fiinta umana sa revina in forta. Evident, nu in detrimentul intelectului: se doreste o colaborare armonioasa intre aceste doua structuri.
Adevarul este ca Eul divin nu se poate manifesta decat cu ajutorul unei structuri intelectuale sanatoase.

Dupa aceasta introducere, sa analizam efectul medicamentelor utilizate de medicina alopata.
Restabilirea starii de sanatate este sarcina Eului. Boala nu este altceva decat o stare de dizarmonie instalata intre structurile omului. Daca vointa Eului difera de cea a structurilor efemere si nu se reuseste restabilirea unei colaborari intr-un sens comun, fiinta umana se scindeaza in doua parti. Se stabileste o bresa energetica, o ruptura care emite pe frecvente dizarmonice. Daca bresa energetica ramane activa atunci se pot afecta si structurile fizice ale omului.
Medicamentele au fost inventate de mintea umana. Acestea erau functionale atata timp cat importanta structurii intelectuale depasea pe cea a Eului divin. Astazi insa nu fac altceva decat sa ascunda problema reala, maturand-o sub covor. Medicamentul arunca un strat de inconstienta – un fel de “pamant” sau “pulbere” de natura spirituala – pe vesmantul fiintei umane. Eul nu se mai poate ocupa de sarcina sa, aceea de a lucra pentru restabilirea starii de sanatate a omului, fiind redus din nou intr-o stare de somnolenta. Fiinta umana devine anesteziata. Bresa energetica va persista in continuare – evident, intr-un mod mai estompat, deoarece vointa de tip divin nu va mai fi la fel de puternica in interiorul omului. Dar problema reala nu se rezolva.
Medicamentul este victoria imperfectiunii in detrimentul perfectiunii.
Este o victorie efemera asupra bolii. Rezultatul este scaderea vibratiilor fiintei umane si accelerarea procesului de imbatranire. Controlul se preda materiei – insa stim ca aceasta nu stie altceva decat sa se reduca in starea de pamant si pulbere.
Privirea spirituala este pur si simplu ingrozita de efectul medicamentelor. Cand omul introduce o pilula in organismul sau, acesta incepe un proces de descompunere. Eul nu-si mai poate exercita rolul sau de organizare a celulelor. Durerea se reduce, insa boala ramane activa. Sarcina Eului devine si mai dificila: el va trebui sa lupte nu doar impotriva razvratirii structurilor inferioare, ci sa contracareze si efectul medicamentului. Colac peste pupaza: intr-o stare slabita…
Hipocrate stia ceva. Nu degeaba a insistat ca medicamentele sa nu iasa din sfera alimentelor. Adica, sa fie naturale: legume, fructe, plante medicinale, ceaiuri. Acestea nu afecteaza functionarea Eului, ci conlucreaza cu acesta intr-un mod armonios.
Deci, nu e de gluma. Administrarea medicamentelor in organismul uman este un veritabil autogol.
Nu de durere trebuie sa scapam. Trebuie sa inlaturam boala. Existenta acesteia este un semn ca ne-am dat acordul tacit ca imperfectiunea sa poata persista in interiorul fiintei noastre.
“Fiti perfecti, precum Tatal vostru Ceresc este perfect!” – spunea Iisus Christos. El nu a afirmat: “Fiti stresati daca nu ati ajuns inca la perfectiune”. Nu !
El dorea sa spuna doar atat:
“Omule, fa pasi spre perfectiune! Zilnic, fara stres. Nu te multumi cu starea de imperfectiune in care te gasesti. Deoarece in tine locuieste o bucatica din Tatal Ceresc: o bucatica de Perfectiune. Iar aceasta nu va fi de acord sa stea sub acelasi acoperis cu imperfectiunea.”
Perfectiune nu este sinonima cu rigiditatea, cu eliminarea bucuriei si a jocului. Chiar dimpotriva
Cineva spunea: munca fara joc omoara omul si jocul fara o bucatica din spiritul muncii este plictisitor. Aceasta afirmatie poate fi o definitie a perfectiunii. A perfectiunii fara stres. Starea de perfectiune relaxata este cheia starii de sanatate.
Principiul saturnian al muncii asigura starea de verticalitate necesara pentru tonusul fiintei umane.
Iar principiul jocului ofera starea de relaxare necesara pentru a contracara efectul de rigidizare si stres al avantului spre perfectiune.
Colaborarea armonioasa dintre principiul muncii si cel al jocului permite convietuirea pasnica dintre Eul divin si intelect.
Boala poate fi definita si prin urmatorul dialog: intelectul inventeaza o minciuna – cum ca starea de sanatate ar putea fi atinsa si cu ajutorul medicamentelor – iar Eul isi inchide ochii si inghite aceasta minciuna. Dar toata lumea stie ca este o minciuna. Boala este insasi minciuna.
Nu mai este timp pentru asa ceva. Nu mai este timp decat pentru sanatate si sinceritate.

Va amintiti de filmul “Razboiul Stelelor”? Cu cata admiratie am privit atunci existenta Fortei! Avem o veste buna: in prezent, aceasta Forta a devenit o realitate. Ea s-a trezit! Este insasi Eul divin, existent in fiecare dintre noi. O bucatica de Perfectiune. O bucatica din Dumnezeu, capabila de minuni si lucruri normale. Printre altele: sa mentina corpul uman intr-o stare perfecta.
Iata ca se revolutioneaza si credinta. Pana acum, omul a crezut ca Forta exista in afara lui. In zorii secolului XXI, perceptia se schimba: Forta exista in interiorul nostru. Iar aceasta convingere trebuie sa fie si cheia starii de sanatate a omului!

de Fülöp László

Omul este tentat sa creada ca drumul spre iluminare este o calatorie lunga, pe o alee intunecata.
Infruntand balauri, monstri si alte creaturi hidoase ascunse in interiorul sau.
Sperand ca la capatul aleii va intalni lumina mult ravnita.

De fapt, omul nu trebuie sa faca nicio calatorie.
Fiindca este inconjurat de un ocean de lumina si iubire.

Omul seamana cu o casa avand usile si ferestrele inchise.
Ca lumina si iubirea sa patrunda, este suficient ca baricadele – construite tot de el – sa fie demolate.
Mai bine zis, acestea se prabusesc singure, in momentul in care omul constientizeaza starea sa: aceea de a fi o insula plutitoare pe un ocean de lumina. El isi da seama ca pur si simplu nu are rost sa-si continue existenta de insula, ca ii va fi mult mai bine daca se integreaza in oceanul care il inconjoara. El nu trebuie sa faca altceva decat sa se lase inundat de aceasta.

Osho spune: “Nu karma se ataseaza de tine. Tu insisti sa te lipesti de karma.”
Este chiar atat de simplu.
Nu exista nici un monstru care sa-si fi infipt ghearele in spatele tau.
Tu tii in mana o creatura hidoasa. Karma.
Arunc-o.

Palmele mele lasasera urme de transpiratie pe sticla acvariului. Priveam spre lumea de afara si “ceva din mine” tanjea nebuneste dupa ea.

Dar cum am intrat in acvariu? Si ce cautam in aceasta? Si, pana la urma, ce era acest acvariu?

Pentru a afla raspunsul, a trebuit sa ma deplasez cu gandul intr-un moment indepartat al trecutului. Intr-un moment in care am divizat lumea in “parti bune” si “parti rele”. In bucurii si suferinte.

Evit sa ma judec: pur si simplu, atunci asa ma gandeam.

Si, subconstientul meu a construit acest acvariu in care ma gaseam. Ca sa fiu ferit de “partile rele”…

Peretii acestuia meu erau formate din gandurile si visele mele despre viata. Traiam ca prizonier al propriilor mele ganduri si vise despre viata. Nu traiam viata, ci gandurile si visele mele despre ea.

Cu alte cuvinte: aveam impresia ca viata trebuie imbunatatita si ajustata mereu, ca sa poata fi savurata.

Acesta era acvariul meu. Matrixul meu.

Cand am ajuns la acest moment de constientizare, am perceput ca sticla acvariului meu s-a volatilizat in spatiu. Eram “afara”. Insa acest “afara” nu mai avea “parti bune” si “parti rele”. Era viata insasi.

O viata care avea gust. O viata cu o atingere placuta, plina de energie care pulsa peste tot.

O lume fara frica.

In momentul in care am iesit afara din Matrixul meu, lumea a inceput sa functioneze.

Pana cand m-am aflat in “acvariu”, perceptia Energiei era limitata. Iesind din acesta, am perceput-o direct. Se intrezareau noi posibilitati de perceptie si utilizare a Energiei.

Mi-am dat seama ca matrixul meu era doar o copie piratata a matrixului Universului.

In matrixul meu, aparatele se defectau periodic. Mereu trebuia sters praful. Sursele de energie erau limitate.

In matrixul meu, “Da” si “Nu” desenau impreuna o sinusoida care imi deteriora toate structurile. Iar in subconstientul meu domnea teama ca “Nu” ar putea castiga cateva batalii impotriva “Da”. “Da” imi promitea mereu ca va castiga razboiul, insa pe front se inregistrau si infrangeri.

In matrixul Universului, totul functiona. Era o lume caracterizata prin “Da”. Am perceput ca in aceasta lume atomii dansau de bucurie. Alcatuite din astfel de particule, corpurile fizice functionau la un nivel energetic superior. Oamenii nu s-au schimbat, insa matrixul Universului organiza totul intr-o maniera aparte: ma intalneam cu oameni dispusi sa spuna “Da”. Cei care traiau intr-un matrix al lor denumit “imi este mai convenabil sa spun “nu” cand in fata mea apare o dificultate” aveau tendinta sa nu faca parte din aceasta lume. Nu erau eliminati, Doamne fereste, ci pur si simplu au ales sa se retraga in propriul lor matrix.

Aceasta lume dispunea de surse nelimitate de energie.

Nu mai existasera “parti bune” si “parti rele”, asa cum mi-am inchipuit candva. Exista doar Viata insasi.

Mi-am dat seama ca viata este frumoasa asa cum e. In toate partile ei. Ca nu necesita sa fie ajustata si nici imbunatatita permanent.

In matrixul Universului, lupta nu avea niciun rost. Nu existau parti diferite care sa se lupte intre ele.

Lupte exista doar in matrixul meu vechi, unde “Da” se infrunta mereu cu “Nu”.

M-am uitat imprejur. Peretii acvariului meu nu mai existau. Mai era o pensula si o galeata cu vopsea de culoare roza. Pe acestea le foloseam periodic in matrixul meu demodat. Am realizat ca nu mai am nevoie de aceste obiecte. Se punea intrebarea: ce sa fac cu ele? Pentru ca in noua lume nu exista nici macar gunoi.

Asa ca … ma vizualizasem la marginea oceanului planetar, cu galeata in mana. Am turnat vopseaua roza in ocean. Culoarea oceanului nu s-a modificat.

Matrixul meu se crease in momentul in care am impartit lumea in “Bine” si in “Rau”. Era refugiul meu, alcatuit din vise si ganduri. Din interiorul acestuia, savuram viata printr-un pai. Si zau ca n-avea niciun gust!

Matrixul meu s-a volatilizat intr-un moment in care “ceva din mine” m-a indemnat sa ies afara. Sa gust viata, direct si nemijlocit. Sa constat ca nu exista “parti bune” si “parti rele”, ci o continua plutire a vietii.

Matrixul exista atata timp cat credem in el. Este o constructie mentala proprie, care ne impiedica sa observam si sa savuram realitatea. E greu pana il recunosti

de Fülöp László

Ne plangem ca Dumnezeu este ineficient.

Ca nu face nimic.

Ca nu ne asculta rugaciunile.

Ne-ar placea sa ne puna la dispozitie o masina de fabricat fericire.

Dar tare mi-e teama ca aceasta s-ar putea strica destul de repede si n-ar sti nimeni s-o repare.

De fapt, cat de mare este Dumnezeu? Cat de atotputernic este?
Pentru ca stim ca este nelimitat, dar observam ca in viata de zi cu zi se manifesta cu limitare.

Cheia acestei dualitati este ascunsa intr-o formula matematica:
“Dumnezeu” = “Dumnezeu din interiorul meu”.

Nici mai mult, nici mai putin.

Daca il intrebam pe Dumnezeu insusi despre acest subiect, el ne va spune ca El = El insusi.

Daca il intrebam pe Bula, vom primi niste variante de raspuns:

1. “Dumnezeu nu exista”

- comentariul nostru: Bula nu este constient de propria sa natura divina

2. “Dumnezeu exista, undeva departe”

- comentariul nostru: Bula nu este constient nici de aceasta data de propria sa natura divina, insa ceva incepe sa licareasca in mintea lui

3. “Dumnezeu exista!”

- comentariul nostru: Bula incepe sa fie constient de propria sa natura divina, insa diferenta dintre el si Dumnezeu este inca relativ mare

4. “Dumnezeu se afla in mine!”

- comentariul nostru: Bula a facut pasi mari spre starea de Maestru spiritual

5. “Eu si Tatal Una suntem!”

- comentariul nostru: Bula a ajuns la starea de dezvoltare a lui Iisus Christos

Toate aceste faze sunt posibile.

Sa revenim la formula noastra matematica: “Dumnezeu” = “Dumnezeu din interiorul meu”. Adica, Dumnezeu nu trece de starea mea de constientizare. El imi da cadou o masina de fabricat fericire, dar imi da o versiune pe care am s-o pot repara in caz ca se strica. Daca mi-ar da varianta “ultimul racnet”, poate nici n-as sti s-o folosesc. M-as bucura de ea un timp, pana s-ar rugini, s-ar prafui si s-ar strica.

Iar noi ne rugam ca El sa produca minuni peste nivelul nostru de intelegere. Il rugam sa nu respecte formula de matematica de mai sus. Adica, sa ne dea o versiune a masinii de fabricat fericire care depaseste conditia noastra spirituala.

Hai sa ne jucam cu gandul: ce s-ar intampla daca totusi am primi in dar o versiune pe care n-o meritam? Fiind nou-nouta, aceasta ne-ar indeplini dorinta cea mai fierbinte din acel moment. Si am fi fericiti o zi, doua. Dupa aceea, poate in sufletul nostru ar rasari o dorinta care ar depasi capacitatile masinii si am solicita o versiune si mai buna. Si Dumnezeu, in bunatatea Lui, ne-ar da si aceea. Si tot asa. … pana la versiunea ultimul racnet. Si cand ne-am fi plictisit si de aceea, am cere urmatoarea versiune. Si atunci Dumnezeu si-ar ridica din umeri…

Abia atunci am realiza ca am fost vesnic nemultumiti. Ca n-am fost, nicio clipa, cu adevarat fericiti.

Ce-ar urma? Probabil am plange vreo ora pe umarul lui Dumnezeu… Iar El ne-ar zice, ca un adevarat Tata, iertandu-ne:

“Nu-i asa ca iti ajunge varianta pe care o poti repara si singur?”

Adica, este bine sa respectam formula matematica: “Dumnezeu” = “Dumnezeu din interiorul meu”

La aceasta idee se refera si fraza lui Iisus Christos: “Credinta ta este ceea ce te-a vindecat!” Iisus afirma in mod deschis ca nu El este cheia vindecarii, ci credinta omului care tocmai s-a vindecat. Adica, s-a respectat formula matematica de mai sus. “Dumnezeu din interiorul fiintei vindecate” a crescut la cote suficient de inalte astfel ca vindecarea sa fi devenit posibila.

Iisus n-a intrebat niciodata pe nimeni: “Hei, n-ar vrea cineva sa se vindece?” El a lasat ca “Dumnezeu din interiorul fiecaruia” sa-si faca lucrarea.

Imi place mult de George Carlin. El a spus ca daca s-ar ruga vreodata, s-ar ruga la prietenul sau Joe Pesci, fiindca acesta este un tip care pune lumea in miscare.

Bine, atunci cum sa ne rugam? Care este pana la urma rostul rugaciunii?

Ne rugam ca “Dumnezeu din interior” sa creasca. Sa devina mai armonios, mai capabil, mai … dumnezeiesc. Ne rugam la Dumnezeu-Tatal, simtind cum creste “Dumnezeu din interiorul nostru”. Realizand ca suntem fiinte constiente de sine, ne dam seama ca n-are nici un rost sa ne rugam pentru jucarii care ne depasesc. Un astfel de cadou ne-ar produce oricum un gol in suflet.

Ne putem ruga cum dorim. De exemplu, facand dragoste cu Universul, cum s-a exprimat, atat de frumos, Neale Donald Walsch. Sau, plimbandu-ne in parc si admirand culorile toamnei. Orice facem pentru propriul nostru suflet – orice pentru a creste “Dumnezeu din interior” – este rugaciune adevarata.

Se pune si o alta intrebare, importanta: cum putem ajuta o alta fiinta umana, aflata intr-o oarecare suferinta sau intr-un oarecare impas?

Raspunsul este evident: este recomandabil sa crestem “Dumnezeu din interiorul sau”. Prin orice metoda. De exemplu, spunandu-i, cu incredere: “Tu poti.”

Dumnezeu nu este ineficient. Nu este adevarat ca nu face nimic. Doar ca se autolimiteaza cu scopul de a ne face constienti de faptul ca suntem, noi insine, fiinte de natura divina. Cu adevarat, praf de stele…

de Fülöp László

M-am trezit brusc. Cineva ma batea de zor. Nu ma durea prea mult, fizic. Supararea provocata de faptul ca sunt batut in asa hal era cea care m-a durut cu adevarat.
Problema era ca nu ma puteam uita la cel care ma lovea fiindca n-aveam ochi fizici.
Eram un sac de box.
Da, asta eram.
Instinctiv, stiam ca nu ma pot incarna decat intr-un corp uman.
Incarnarea asta intr-un sac de box ganditor era cel putin ciudata…

Intotdeauna mi-ar fi placut sa fiu de exemplu un cocker spaniel.
Stiam ca dorintele din adancul inimii sunt rugaciunile cele mai fierbinti. Rugaciunile adevarate. Acelea care se indeplinesc.
Daca m-as fi gasit intr-un corp de cocker spaniel, sincer, nu m-as fi mirat.
Dar intr-un sac de box?!
Si colac peste pupaza, unul care mai si gandeste? Si are suflet? Si il mai si doare?

Zi dupa zi, venea omu’ asta la antrenament si ma batea de zor.
Repet: fizic nu ma durea, fiindca eram un sac de box. Sa fiu lovit era chiar scopul existentei mele.
Dar imi era extrem de greu sa accept situatia.
Ma durea sufleteste.
Cum sa ma incarnez intr-un sac de box?!
Sa nu am ochi, urechi, maini si picioare?
Mi-am zis: aceasta o fi karma mea.

Dupa cateva zile de dureri sufletesti cumplite mi-a venit o idee. Desi eram un simplu sac de box, mi-am pastrat toate facultatile sufletesti si spirituale. Inclusiv capacitatea de a simti durere, asa cum am spus deja.
Asa ca ma puteam ruga.
Si am inceput:
- Doamne, ma auzi?
- Da.
Era un “Da” sigur pe care il auzeam cu urechile mele sufletesti. M-am linistit. Eram pe fir.
- Doamne, imi poti imprumuta ochii tai?
- Desigur.
Era un raspuns la fel de afirmativ si la fel de prompt ca cel precedent.
Si aveam ochi.
Eram un sac de box inzestrat cu ochi.
Mi-era teama sa le deschid, fiindca puteam fi lovit oricand. Doar in acest moment mi-a picat fisa: boxeru’ asta care face zilnic antrenament pe mine, nu doarme, n-are familie, nu lucreaza – cum de sta toata ziua la antrenament?
Am asteptat cateva secunde pana cand loviturile s-au rarit. Atunci mi-am deschis ochii. Si l-am zarit.

Eram … eu insumi.

Celalalt “eu” era o varianta de-a mea surdo-muta spiritual. Fizic, imi semana leit, dar era un tip antipatic rau. Parca “eu” sacul de box as fi luat inima si sufletul din “eul” meu real iar “el” sa fi ramas cu tot restul. Ce interesant!
Intr-un fel, m-am usurat. Nu m-a batut Dumnezeu, nu m-a batut altcineva decat eu insumi! Ma rog, era un “eu” pe care il simteam ca fiind “el”, dar totusi aveam sanse sa-l induplec sa nu ma mai bata. Sau macar sa-mi spuna de ce ma bate.
Dar cum sa ma inteleg cu el? Eu ma situasem pe un alt plan al existentei decat el.
Mi-am dat seama ca eu pot sa zbier in limba mea cat vreau dar el nu ma va auzi.
Vocea gurii mele nu o sa ajunga la urechile lui fiindca se afla pe alte planuri ale existentei. Gura mea emite pe o alta frecventa decat este capabila urechea lui sa perceapa.

Ce este de facut?
Mi-a venit o singura idee: il intreb pe Dumnezeu.
- Doamne, esti pe fir?
- Da’ cum sa nu – venea raspunsul prompt.
- Ce sa fac ca sa scap de suferinta asta surda?
- Pai, inceteaza sa te mai bati.
- Dar el ma bate, nu eu…
- De ce l-ai lasat sa plece din tine?

Deci, asta era. Tipu’ asta batea la usa mea. Vroia sa reintre in mine. Si de fapt eram si eu un surdo-mut spiritual. Ma complaceam in ideea ca am fost jumatatea cea
evoluata, insa eram inchis in mine insumi. Am fost un sac de box si atat.
Iar “el” nu era neaparat un tip mai putin evoluat decat mine: era pur si simplu partea mea saturniana. Un tip incapatanat, nu foarte dispus sa comunice. Un boxer si atat.

Ceea ce am perceput eu ca fiind karma mea eram eu insumi. Ma bateam pe mine insumi.
Solutia lui Dumnezeu era sa ma reintregesc.
Sa nu mai fiu scindat in “partea suparata pe mine insumi” si “partea suferinda”.

M-am trezit din nou. Aveam maini, picioare, ochi, urechi… Eram din nou om. Nu mai eram un sac de box.
Si eram cuprins de o pace interioara nemaiintalnita.
Mi-am zis ca ar fi bine sa trag niste concluzii, pentru aceea care s-ar trezi in starea de “sac de box”.
Deci, mi-am zis asa: daca mai constat ca sufar cumplit, ca-mi platesc karma, o sa incerc sa parcurg urmatorii pasi:
1. Identific care parte din mine este sacul de box si care parte din mine este boxerul.
2. Incerc sa-mi dau seama de ce s-au separat. Incerc sa vad ce fel de Lege Spirituala am incalcat de m-am scindat in doua parti.
3. Renunt la dorinta mea care nu este in concordanta cu Legea Spirituala incalcata. Oricat mi-ar fi de greu. Altfel, raman scindat in doua parti si partea mea
saturniana ma va batea pana voi intelege. Sau pana mor.
4. Astept cu rabdare pana cand boxerul se reintegreaza in fiinta mea. Acest proces de reintegrare se petrece la fel de simplu ca orice eveniment din natura, de exemplu un rasarit de soare. Depinde in care parte a noptii ma aflu. Poate trebuie sa astept o ora, poate doua ore, … poate noua ore, dar rasaritul va veni sigur.
Odata ce renunt la noapte se deschide poarta prin care rasaritul va putea intra.

Pana la urma, mi-am dat seama ca ceea ce numim karma nu este un samurai cu sabia scoasa. Este doar boxerul care iese din noi si ne bate mar. Partea noastra saturniana: un tip incapatanat care nu poate fi convins decat cu argumente transsaturniene. Ce inseamna acestea? Ceea ce se afla dincolo de corpul fizic, ego si tipurile de fericire care depind de alte persoane.

Avantajul este ca pe acest boxer il cunosc. Face parte din mine. Nu este un samurai trimis din exterior. Daca reusesc sa restabilesc firul de comunicare spre el, am castig de cauza. Nu-l voi putea convinge sa se opreasca din antrenament dar macar imi va spune de ce ma bate.

Mai e ceva de spus? Da, trebuie sa tin aproape de boxerul meu. Si sa invat limbajul planetelor Uranus, Neptun si Pluton, fiindca boxerul – fiind de natura saturniana - ii accepta ca arbitri de ring.

de Fülöp László

Iesim dintr-o epoca in care “sunt bun” echivaleaza cu “nu fac lucruri rele”.
Tin post, adica nu mananc.
Nu fur, nu mint, nu beau.
Sunt, deci, bun.
Asa am fost invatati – suficienta abtinerii.

Este momentul sa luam in considerare capacitatea noastra de a face ceva.
De a crea bunul in noi si dincolo de noi.
De a fi cu adevarat buni.

de Ionut Hristescu

Electricitatea – nimeni nu stie exact sa o explice. Exista calcule, formule, aplicatii.  Ea apare, iar noi o folosim.
Viata – la fel. Ea este, independent de parerile noastre si distanta de orice interpretare. Nici pe ea n-a explicat-o nimeni pana acuma, si asta e bine.

Asa cum electricitatea apare doar atunci cand exista o diferenta intre (minim) doi poli, la fel viata, ca sa existe, are nevoie de extreme. Bine/rau, frumos/urat,
cald/frig. Cu cat diferenta este mai mare, cu atat tensiunea creste, deci aplicatiile sunt mai multe.

Apocalipsa 3:16 “Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici
fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.”

Echilibrul vine din stapanirea extremelor, nu din eliminarea lor. Sa-nvartim motoarele, deci: tensiune maxima!

de Ionut Hristescu