AstroLight

Articolele din categoria ‘Spiritualitate’

E o veche zicală care ne învaţă că nu contează atât de mult drumul, cât călătoria in sine. Pentru cei mai mulţi dintre noi călătoria înseamnă o luptă continuă cu îndatoririle zilnice, a fi devine a avea şi a avea devine a supravieţui. Lupta se mută în afară, întrebările pleacă spre neant sau spre cer, spre o fiinţă nedefinită concret pe care o cauţi, pe care o consideri absentă când viaţa te trânteşte în ţărână sau pe care o intuieşti undeva acolo şi ţi-ai dori-o mai aproape.

Mi-a luat mult să mă pot detaşa de ceea ce am fost învăţată în copilărie, la şcoală, de ceea ce cred alţii cu atâta tărie, de regulile sociale şi de cele religioase ca să pot să aud, în final, vocea din adâncurile mele. Era puternică, aproape un urlet, şi existase acolo mereu. Şi aşa a început un alt fel de călătorie, mai dureroasă, o luptă cu mine, cu ochelarii de cal, cu ceea ce simţeam atât de profund şi de adevărat şi cu ceea ce mi se spunea că trebuie să cred, să simt şi să înţeleg. Mi-a luat mult, până să înţeleg unde e lumina, unde e pacea şi unde e iubirea.

Dumnezeu şi energiile subtile care ne înconjoară au rămas mult timp un soi de poveste incertă, senzaţii prin care am orbecăit ani în şir neştiind ce să cred, ce să urmez şi ce să înţeleg. E ca atunci când vezi la marginea patului o fiinţă difuză de lumină, iar mama îţi spune că ai visat. Mi-a luat mult, dar până la urmă am înţeles că oamenii şi regulile lor despre palpabil mă ţin prizonieră şi mă fac să mă simt rău cu sine însămi, mă fac să mă simt nelalocul meu, un fel de ciudăţenie hipersensibilă care se zgărie de orice atinge, care face mai mult rău decât bine, care se mişcă stângaci, ca un triunghi într-o lume de cercuri, ca un arbore într-o lume de fiare.

Căutarea m-a condus încet spre ceea ce consideram o împăcare a concretului cu metafizicul,  a palpabilului cu non-palpabilul. Pentru că în vis mă simţeam nesigură, iar fiinţa pe care o vedeam cu coada ochiului peste umăr mi se părea imposibilă, m-am întors spre ceea ce credeam a fi foarte concret : astrologia şi Tarotul. După ce ani în şir, cam 20, mi-am însuşit noţiuni teoretice, reguli de interpretare, am citit, am practicat timid în limitele cunoscuţilor mei, a venit şi ziua unui fel de eliberare definitivă şi irevocabilă de propriile limite.

(Aici trebuie făcută totuşi o paranteză destul de largă şi trebuie să explic neapărat că în ultimii 15 ani viaţa m-a încercat în tot felul de moduri, că am pierdut din punct de vedere material tot ceea ce se putea pierde, că am ajuns la un moment dat pe marginea prăpastiei, am privit în abis şi am vrut să sar. Ce m-a oprit? Poate că despre asta voi scrie altă dată. Am constatat însă că Sunt şi fără să Am, că sunt chiar mai liberă şi mai bună, că încep să fiu întreagă altfel şi că din acest întreg pot să dau altora fără să pierd nimic, fără să devin mai puţin completă, ci, dimpotrivă, din ce în ce mai întreagă.)

A venit ziua în care o persoană orecare a avut nevoie de un sfat. M-am aşezat serioasă la masa de lucru, cu presiunea unei altfel de consultaţii pe umeri. Toate regulile concrete şi palpabile mi se învârteau în minte atât de rapid încât nu le-am mai ascultat. Şi am început să vorbesc, conectată la o energie de care l-a început mi-a fost teamă (poate pentru că nu învăţasem despre ea la şcoala ) şi pe care am recunoscut-o apoi ca pe ceva atât de familiar şi de cald, am văzut din nou peste umăr fiinţa de lumină care îmi zâmbea cu subînţeles şi pentru prima oară în viaţă nu mi-a mai fost frică. De nimic şi de nimeni.

Acum e linişte în suflet şi pace. E foarte linişte…Ştii imaginile acelea superbe în care un lac perfect limpede şi nemişcat reflectă cerul în aşa manieră încât aproape că nu îţi dai seama care şi cum e… Un fel de precum în cer aşa şi pe pământ…

de Ada Cocoş

Omul este tentat sa creada ca drumul spre iluminare este o calatorie lunga, pe o alee intunecata.
Infruntand balauri, monstri si alte creaturi hidoase ascunse in interiorul sau.
Sperand ca la capatul aleii va intalni lumina mult ravnita.

De fapt, omul nu trebuie sa faca nicio calatorie.
Fiindca este inconjurat de un ocean de lumina si iubire.

Omul seamana cu o casa avand usile si ferestrele inchise.
Ca lumina si iubirea sa patrunda, este suficient ca baricadele – construite tot de el – sa fie demolate.
Mai bine zis, acestea se prabusesc singure, in momentul in care omul constientizeaza starea sa: aceea de a fi o insula plutitoare pe un ocean de lumina. El isi da seama ca pur si simplu nu are rost sa-si continue existenta de insula, ca ii va fi mult mai bine daca se integreaza in oceanul care il inconjoara. El nu trebuie sa faca altceva decat sa se lase inundat de aceasta.

Osho spune: “Nu karma se ataseaza de tine. Tu insisti sa te lipesti de karma.”
Este chiar atat de simplu.
Nu exista nici un monstru care sa-si fi infipt ghearele in spatele tau.
Tu tii in mana o creatura hidoasa. Karma.
Arunc-o.

Palmele mele lasasera urme de transpiratie pe sticla acvariului. Priveam spre lumea de afara si “ceva din mine” tanjea nebuneste dupa ea.

Dar cum am intrat in acvariu? Si ce cautam in aceasta? Si, pana la urma, ce era acest acvariu?

Pentru a afla raspunsul, a trebuit sa ma deplasez cu gandul intr-un moment indepartat al trecutului. Intr-un moment in care am divizat lumea in “parti bune” si “parti rele”. In bucurii si suferinte.

Evit sa ma judec: pur si simplu, atunci asa ma gandeam.

Si, subconstientul meu a construit acest acvariu in care ma gaseam. Ca sa fiu ferit de “partile rele”…

Peretii acestuia meu erau formate din gandurile si visele mele despre viata. Traiam ca prizonier al propriilor mele ganduri si vise despre viata. Nu traiam viata, ci gandurile si visele mele despre ea.

Cu alte cuvinte: aveam impresia ca viata trebuie imbunatatita si ajustata mereu, ca sa poata fi savurata.

Acesta era acvariul meu. Matrixul meu.

Cand am ajuns la acest moment de constientizare, am perceput ca sticla acvariului meu s-a volatilizat in spatiu. Eram “afara”. Insa acest “afara” nu mai avea “parti bune” si “parti rele”. Era viata insasi.

O viata care avea gust. O viata cu o atingere placuta, plina de energie care pulsa peste tot.

O lume fara frica.

In momentul in care am iesit afara din Matrixul meu, lumea a inceput sa functioneze.

Pana cand m-am aflat in “acvariu”, perceptia Energiei era limitata. Iesind din acesta, am perceput-o direct. Se intrezareau noi posibilitati de perceptie si utilizare a Energiei.

Mi-am dat seama ca matrixul meu era doar o copie piratata a matrixului Universului.

In matrixul meu, aparatele se defectau periodic. Mereu trebuia sters praful. Sursele de energie erau limitate.

In matrixul meu, “Da” si “Nu” desenau impreuna o sinusoida care imi deteriora toate structurile. Iar in subconstientul meu domnea teama ca “Nu” ar putea castiga cateva batalii impotriva “Da”. “Da” imi promitea mereu ca va castiga razboiul, insa pe front se inregistrau si infrangeri.

In matrixul Universului, totul functiona. Era o lume caracterizata prin “Da”. Am perceput ca in aceasta lume atomii dansau de bucurie. Alcatuite din astfel de particule, corpurile fizice functionau la un nivel energetic superior. Oamenii nu s-au schimbat, insa matrixul Universului organiza totul intr-o maniera aparte: ma intalneam cu oameni dispusi sa spuna “Da”. Cei care traiau intr-un matrix al lor denumit “imi este mai convenabil sa spun “nu” cand in fata mea apare o dificultate” aveau tendinta sa nu faca parte din aceasta lume. Nu erau eliminati, Doamne fereste, ci pur si simplu au ales sa se retraga in propriul lor matrix.

Aceasta lume dispunea de surse nelimitate de energie.

Nu mai existasera “parti bune” si “parti rele”, asa cum mi-am inchipuit candva. Exista doar Viata insasi.

Mi-am dat seama ca viata este frumoasa asa cum e. In toate partile ei. Ca nu necesita sa fie ajustata si nici imbunatatita permanent.

In matrixul Universului, lupta nu avea niciun rost. Nu existau parti diferite care sa se lupte intre ele.

Lupte exista doar in matrixul meu vechi, unde “Da” se infrunta mereu cu “Nu”.

M-am uitat imprejur. Peretii acvariului meu nu mai existau. Mai era o pensula si o galeata cu vopsea de culoare roza. Pe acestea le foloseam periodic in matrixul meu demodat. Am realizat ca nu mai am nevoie de aceste obiecte. Se punea intrebarea: ce sa fac cu ele? Pentru ca in noua lume nu exista nici macar gunoi.

Asa ca … ma vizualizasem la marginea oceanului planetar, cu galeata in mana. Am turnat vopseaua roza in ocean. Culoarea oceanului nu s-a modificat.

Matrixul meu se crease in momentul in care am impartit lumea in “Bine” si in “Rau”. Era refugiul meu, alcatuit din vise si ganduri. Din interiorul acestuia, savuram viata printr-un pai. Si zau ca n-avea niciun gust!

Matrixul meu s-a volatilizat intr-un moment in care “ceva din mine” m-a indemnat sa ies afara. Sa gust viata, direct si nemijlocit. Sa constat ca nu exista “parti bune” si “parti rele”, ci o continua plutire a vietii.

Matrixul exista atata timp cat credem in el. Este o constructie mentala proprie, care ne impiedica sa observam si sa savuram realitatea. E greu pana il recunosti

de Fülöp László

Ne plangem ca Dumnezeu este ineficient.

Ca nu face nimic.

Ca nu ne asculta rugaciunile.

Ne-ar placea sa ne puna la dispozitie o masina de fabricat fericire.

Dar tare mi-e teama ca aceasta s-ar putea strica destul de repede si n-ar sti nimeni s-o repare.

De fapt, cat de mare este Dumnezeu? Cat de atotputernic este?
Pentru ca stim ca este nelimitat, dar observam ca in viata de zi cu zi se manifesta cu limitare.

Cheia acestei dualitati este ascunsa intr-o formula matematica:
“Dumnezeu” = “Dumnezeu din interiorul meu”.

Nici mai mult, nici mai putin.

Daca il intrebam pe Dumnezeu insusi despre acest subiect, el ne va spune ca El = El insusi.

Daca il intrebam pe Bula, vom primi niste variante de raspuns:

1. “Dumnezeu nu exista”

- comentariul nostru: Bula nu este constient de propria sa natura divina

2. “Dumnezeu exista, undeva departe”

- comentariul nostru: Bula nu este constient nici de aceasta data de propria sa natura divina, insa ceva incepe sa licareasca in mintea lui

3. “Dumnezeu exista!”

- comentariul nostru: Bula incepe sa fie constient de propria sa natura divina, insa diferenta dintre el si Dumnezeu este inca relativ mare

4. “Dumnezeu se afla in mine!”

- comentariul nostru: Bula a facut pasi mari spre starea de Maestru spiritual

5. “Eu si Tatal Una suntem!”

- comentariul nostru: Bula a ajuns la starea de dezvoltare a lui Iisus Christos

Toate aceste faze sunt posibile.

Sa revenim la formula noastra matematica: “Dumnezeu” = “Dumnezeu din interiorul meu”. Adica, Dumnezeu nu trece de starea mea de constientizare. El imi da cadou o masina de fabricat fericire, dar imi da o versiune pe care am s-o pot repara in caz ca se strica. Daca mi-ar da varianta “ultimul racnet”, poate nici n-as sti s-o folosesc. M-as bucura de ea un timp, pana s-ar rugini, s-ar prafui si s-ar strica.

Iar noi ne rugam ca El sa produca minuni peste nivelul nostru de intelegere. Il rugam sa nu respecte formula de matematica de mai sus. Adica, sa ne dea o versiune a masinii de fabricat fericire care depaseste conditia noastra spirituala.

Hai sa ne jucam cu gandul: ce s-ar intampla daca totusi am primi in dar o versiune pe care n-o meritam? Fiind nou-nouta, aceasta ne-ar indeplini dorinta cea mai fierbinte din acel moment. Si am fi fericiti o zi, doua. Dupa aceea, poate in sufletul nostru ar rasari o dorinta care ar depasi capacitatile masinii si am solicita o versiune si mai buna. Si Dumnezeu, in bunatatea Lui, ne-ar da si aceea. Si tot asa. … pana la versiunea ultimul racnet. Si cand ne-am fi plictisit si de aceea, am cere urmatoarea versiune. Si atunci Dumnezeu si-ar ridica din umeri…

Abia atunci am realiza ca am fost vesnic nemultumiti. Ca n-am fost, nicio clipa, cu adevarat fericiti.

Ce-ar urma? Probabil am plange vreo ora pe umarul lui Dumnezeu… Iar El ne-ar zice, ca un adevarat Tata, iertandu-ne:

“Nu-i asa ca iti ajunge varianta pe care o poti repara si singur?”

Adica, este bine sa respectam formula matematica: “Dumnezeu” = “Dumnezeu din interiorul meu”

La aceasta idee se refera si fraza lui Iisus Christos: “Credinta ta este ceea ce te-a vindecat!” Iisus afirma in mod deschis ca nu El este cheia vindecarii, ci credinta omului care tocmai s-a vindecat. Adica, s-a respectat formula matematica de mai sus. “Dumnezeu din interiorul fiintei vindecate” a crescut la cote suficient de inalte astfel ca vindecarea sa fi devenit posibila.

Iisus n-a intrebat niciodata pe nimeni: “Hei, n-ar vrea cineva sa se vindece?” El a lasat ca “Dumnezeu din interiorul fiecaruia” sa-si faca lucrarea.

Imi place mult de George Carlin. El a spus ca daca s-ar ruga vreodata, s-ar ruga la prietenul sau Joe Pesci, fiindca acesta este un tip care pune lumea in miscare.

Bine, atunci cum sa ne rugam? Care este pana la urma rostul rugaciunii?

Ne rugam ca “Dumnezeu din interior” sa creasca. Sa devina mai armonios, mai capabil, mai … dumnezeiesc. Ne rugam la Dumnezeu-Tatal, simtind cum creste “Dumnezeu din interiorul nostru”. Realizand ca suntem fiinte constiente de sine, ne dam seama ca n-are nici un rost sa ne rugam pentru jucarii care ne depasesc. Un astfel de cadou ne-ar produce oricum un gol in suflet.

Ne putem ruga cum dorim. De exemplu, facand dragoste cu Universul, cum s-a exprimat, atat de frumos, Neale Donald Walsch. Sau, plimbandu-ne in parc si admirand culorile toamnei. Orice facem pentru propriul nostru suflet – orice pentru a creste “Dumnezeu din interior” – este rugaciune adevarata.

Se pune si o alta intrebare, importanta: cum putem ajuta o alta fiinta umana, aflata intr-o oarecare suferinta sau intr-un oarecare impas?

Raspunsul este evident: este recomandabil sa crestem “Dumnezeu din interiorul sau”. Prin orice metoda. De exemplu, spunandu-i, cu incredere: “Tu poti.”

Dumnezeu nu este ineficient. Nu este adevarat ca nu face nimic. Doar ca se autolimiteaza cu scopul de a ne face constienti de faptul ca suntem, noi insine, fiinte de natura divina. Cu adevarat, praf de stele…

de Fülöp László

M-am trezit brusc. Cineva ma batea de zor. Nu ma durea prea mult, fizic. Supararea provocata de faptul ca sunt batut in asa hal era cea care m-a durut cu adevarat.
Problema era ca nu ma puteam uita la cel care ma lovea fiindca n-aveam ochi fizici.
Eram un sac de box.
Da, asta eram.
Instinctiv, stiam ca nu ma pot incarna decat intr-un corp uman.
Incarnarea asta intr-un sac de box ganditor era cel putin ciudata…

Intotdeauna mi-ar fi placut sa fiu de exemplu un cocker spaniel.
Stiam ca dorintele din adancul inimii sunt rugaciunile cele mai fierbinti. Rugaciunile adevarate. Acelea care se indeplinesc.
Daca m-as fi gasit intr-un corp de cocker spaniel, sincer, nu m-as fi mirat.
Dar intr-un sac de box?!
Si colac peste pupaza, unul care mai si gandeste? Si are suflet? Si il mai si doare?

Zi dupa zi, venea omu’ asta la antrenament si ma batea de zor.
Repet: fizic nu ma durea, fiindca eram un sac de box. Sa fiu lovit era chiar scopul existentei mele.
Dar imi era extrem de greu sa accept situatia.
Ma durea sufleteste.
Cum sa ma incarnez intr-un sac de box?!
Sa nu am ochi, urechi, maini si picioare?
Mi-am zis: aceasta o fi karma mea.

Dupa cateva zile de dureri sufletesti cumplite mi-a venit o idee. Desi eram un simplu sac de box, mi-am pastrat toate facultatile sufletesti si spirituale. Inclusiv capacitatea de a simti durere, asa cum am spus deja.
Asa ca ma puteam ruga.
Si am inceput:
- Doamne, ma auzi?
- Da.
Era un “Da” sigur pe care il auzeam cu urechile mele sufletesti. M-am linistit. Eram pe fir.
- Doamne, imi poti imprumuta ochii tai?
- Desigur.
Era un raspuns la fel de afirmativ si la fel de prompt ca cel precedent.
Si aveam ochi.
Eram un sac de box inzestrat cu ochi.
Mi-era teama sa le deschid, fiindca puteam fi lovit oricand. Doar in acest moment mi-a picat fisa: boxeru’ asta care face zilnic antrenament pe mine, nu doarme, n-are familie, nu lucreaza – cum de sta toata ziua la antrenament?
Am asteptat cateva secunde pana cand loviturile s-au rarit. Atunci mi-am deschis ochii. Si l-am zarit.

Eram … eu insumi.

Celalalt “eu” era o varianta de-a mea surdo-muta spiritual. Fizic, imi semana leit, dar era un tip antipatic rau. Parca “eu” sacul de box as fi luat inima si sufletul din “eul” meu real iar “el” sa fi ramas cu tot restul. Ce interesant!
Intr-un fel, m-am usurat. Nu m-a batut Dumnezeu, nu m-a batut altcineva decat eu insumi! Ma rog, era un “eu” pe care il simteam ca fiind “el”, dar totusi aveam sanse sa-l induplec sa nu ma mai bata. Sau macar sa-mi spuna de ce ma bate.
Dar cum sa ma inteleg cu el? Eu ma situasem pe un alt plan al existentei decat el.
Mi-am dat seama ca eu pot sa zbier in limba mea cat vreau dar el nu ma va auzi.
Vocea gurii mele nu o sa ajunga la urechile lui fiindca se afla pe alte planuri ale existentei. Gura mea emite pe o alta frecventa decat este capabila urechea lui sa perceapa.

Ce este de facut?
Mi-a venit o singura idee: il intreb pe Dumnezeu.
- Doamne, esti pe fir?
- Da’ cum sa nu – venea raspunsul prompt.
- Ce sa fac ca sa scap de suferinta asta surda?
- Pai, inceteaza sa te mai bati.
- Dar el ma bate, nu eu…
- De ce l-ai lasat sa plece din tine?

Deci, asta era. Tipu’ asta batea la usa mea. Vroia sa reintre in mine. Si de fapt eram si eu un surdo-mut spiritual. Ma complaceam in ideea ca am fost jumatatea cea
evoluata, insa eram inchis in mine insumi. Am fost un sac de box si atat.
Iar “el” nu era neaparat un tip mai putin evoluat decat mine: era pur si simplu partea mea saturniana. Un tip incapatanat, nu foarte dispus sa comunice. Un boxer si atat.

Ceea ce am perceput eu ca fiind karma mea eram eu insumi. Ma bateam pe mine insumi.
Solutia lui Dumnezeu era sa ma reintregesc.
Sa nu mai fiu scindat in “partea suparata pe mine insumi” si “partea suferinda”.

M-am trezit din nou. Aveam maini, picioare, ochi, urechi… Eram din nou om. Nu mai eram un sac de box.
Si eram cuprins de o pace interioara nemaiintalnita.
Mi-am zis ca ar fi bine sa trag niste concluzii, pentru aceea care s-ar trezi in starea de “sac de box”.
Deci, mi-am zis asa: daca mai constat ca sufar cumplit, ca-mi platesc karma, o sa incerc sa parcurg urmatorii pasi:
1. Identific care parte din mine este sacul de box si care parte din mine este boxerul.
2. Incerc sa-mi dau seama de ce s-au separat. Incerc sa vad ce fel de Lege Spirituala am incalcat de m-am scindat in doua parti.
3. Renunt la dorinta mea care nu este in concordanta cu Legea Spirituala incalcata. Oricat mi-ar fi de greu. Altfel, raman scindat in doua parti si partea mea
saturniana ma va batea pana voi intelege. Sau pana mor.
4. Astept cu rabdare pana cand boxerul se reintegreaza in fiinta mea. Acest proces de reintegrare se petrece la fel de simplu ca orice eveniment din natura, de exemplu un rasarit de soare. Depinde in care parte a noptii ma aflu. Poate trebuie sa astept o ora, poate doua ore, … poate noua ore, dar rasaritul va veni sigur.
Odata ce renunt la noapte se deschide poarta prin care rasaritul va putea intra.

Pana la urma, mi-am dat seama ca ceea ce numim karma nu este un samurai cu sabia scoasa. Este doar boxerul care iese din noi si ne bate mar. Partea noastra saturniana: un tip incapatanat care nu poate fi convins decat cu argumente transsaturniene. Ce inseamna acestea? Ceea ce se afla dincolo de corpul fizic, ego si tipurile de fericire care depind de alte persoane.

Avantajul este ca pe acest boxer il cunosc. Face parte din mine. Nu este un samurai trimis din exterior. Daca reusesc sa restabilesc firul de comunicare spre el, am castig de cauza. Nu-l voi putea convinge sa se opreasca din antrenament dar macar imi va spune de ce ma bate.

Mai e ceva de spus? Da, trebuie sa tin aproape de boxerul meu. Si sa invat limbajul planetelor Uranus, Neptun si Pluton, fiindca boxerul – fiind de natura saturniana - ii accepta ca arbitri de ring.

de Fülöp László

Iesim dintr-o epoca in care “sunt bun” echivaleaza cu “nu fac lucruri rele”.
Tin post, adica nu mananc.
Nu fur, nu mint, nu beau.
Sunt, deci, bun.
Asa am fost invatati – suficienta abtinerii.

Este momentul sa luam in considerare capacitatea noastra de a face ceva.
De a crea bunul in noi si dincolo de noi.
De a fi cu adevarat buni.

de Ionut Hristescu

Electricitatea – nimeni nu stie exact sa o explice. Exista calcule, formule, aplicatii.  Ea apare, iar noi o folosim.
Viata – la fel. Ea este, independent de parerile noastre si distanta de orice interpretare. Nici pe ea n-a explicat-o nimeni pana acuma, si asta e bine.

Asa cum electricitatea apare doar atunci cand exista o diferenta intre (minim) doi poli, la fel viata, ca sa existe, are nevoie de extreme. Bine/rau, frumos/urat,
cald/frig. Cu cat diferenta este mai mare, cu atat tensiunea creste, deci aplicatiile sunt mai multe.

Apocalipsa 3:16 “Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici
fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.”

Echilibrul vine din stapanirea extremelor, nu din eliminarea lor. Sa-nvartim motoarele, deci: tensiune maxima!

de Ionut Hristescu

Maestrul lucra singur pe camp.
Au venit la el niste ziaristi.
Unul dintre ei l-a intrebat.
- Maestre, care e secretul armoniei tale desavarsite?
Maestrul i-a raspuns:
- Faptul ca in fiecare clipa a vietii mele, sunt capabil sa rostesc, in interiorul meu, o fraza.
- Si care este acea fraza?
- In interiorul meu imi spun mereu: “Eu nu exist!”
Ziaristul se uita in jos ingandurat si pleca.
A doua zi, au venit alti ziaristi si iarasi i-au pus aceeasi intrebare:
- Maestre, care e secretul armoniei tale desavarsite?
Maestrul le raspunsese asa:
- Faptul ca in fiecare clipa a vietii mele, sunt capabil sa rostesc, in interiorul meu, o fraza.
- Si care este acea fraza?
- In interiorul meu imi spun mereu: “Eu sunt!”
Lumina Maestrului le-a miscat sufletele si au plecat multumiti.
Ziaristii au plecat si s-au adapostit la hanul din apropiere, unde s-au intalnit cu colegii lor de breasla care vizitasera Maestrul cu o zi inainte. Fiecare grup a povestit ce a auzit de la Maestru.
Nedumerit fiind, ziaristul care pusese intrebarea in prima zi, se intorsese la Maestru. Acesta lucra in continuare pe camp, in aceeasi armonie cu Universul si cu el insusi.
- Maestre, cum vine ca intr-o zi spui ca in interiorul tau repeti fraza “Eu nu exist!” si a doua zi spui ca aceeasi fraza se numeste “Eu sunt!”?
Maestrul ii raspunse linistit:
- Cand ai venit tu, vorbeam despre ego-ul meu, care practic nu exista. Iar cand au venit ceilalti, vorbeam despre fiinta mea eterna, care exista indiferent de circumstante. Iar ca sa pot fi in armonie cu mine insumi si cu Universul, am nevoie de echilibrul celor doua fraze. Altfel spus, de echilibrul dintre ego-ul si Eul meu.
Daca non-existenta ego-ul meu ar fi predominanta, m-as pierde in deznadejde. Asa ca am nevoie de “Eu sunt”-ul partii mele eterne, ca sa echilibrez balanta cu optimism. Iar pe de alta parte, am nevoie de ego-ul meu – chiar si in starea sa de non-existenta – ca sa nu cred ca sunt prea perfect. Am nevoie ca “Eu sunt” sa fie echilibrat de afirmatia smerita a ego-ului meu. Pe acesta il reduc la tacere spunand “Eu nu exist!”
Asa procedez eu, fiule, dar tu poti sa-ti alegi orice alta cale de dezvoltare.
Ziaristul a plecat ingandurat. Paru ca n-a inteles mare lucru din cuvintele Maestrului.
A doua zi si-a dat demisia de la ziar si s-a prezentat la Maestru, rugandu-l pe acesta sa-l primeasca printre discipolii sai.

de Fülöp László

lifebuoy

Un Maestru lucra singur pe camp, plantand orez.
In acelasi timp, discipolii sai se rugau in manastire.
Aproximativ la pranz au venit sa-si vada Maestrul.
Unul dintre ei l-a intrebat:
- Maestre, de ce nu vii sa stai cu noi?
Maestrul a raspuns:
- Pentru ca aveti nevoie sa va bazati pe puterile din interiorul vostru si nu pe mine.
Discipolii au plecat.
S-au intors iarasi spre seara.
Acelasi discipol l-a intrebat din nou pe Maestru:
- Atunci, care este rostul existentei tale?
Maestrul i-a raspuns prompt:
- Eu sunt colacul vostru de salvare. Cand va pierdeti curajul, mai aveti optiunea sa va ganditi la mine.

de Fülöp László

Intr-o zi ploioasa, invatacelul se prezenta in fata Maestrului sau.
- Maestre, putem vorbi putin, intre patru ochi?
- Sigur ca putem vorbi, dragul meu.
Se dusesera intr-o camera mai retrasa.
- Ai vreo problema, fiul meu drag? – intreba Maestrul.
- Da, Maestre. Pot sa-ti spun cinstit?
- Bineinteles ca poti! Zi linistit, ce ai pe suflet…
- Maestre, sunt de atata vreme la tine…
- Da.
- Sunt de atata vreme la tine si tu nu ma inveti nimic!
Maestrul zambi.
- Ma asteptam sa ma inveti scheme, metode, tehnici, meditatii, chestii… iar tu, nimic! Doar curatam cartofi, vorbim despre vreme, ne uitam la zborul albinelor – ne purtam ca niste oameni obisnuiti… ce-i asta?!
- Fiule, eu ma bucur mult ca te exprimi deschis – zise Maestrul, in continuare cu acelasi zambet in coltul gurii. – Dar stai oleaca – continua tot el.
- Stau – spunea invatacelul, inca suparat.
- Deci, tu asteptai de la mine tehnici, meditatii, metode, scheme…
- Da!
- Stai! Tu iti amintesti pentru ce ai venit la mine?
- Da – sa-mi arati tehnici, metode, exercitii de respiratie, chestii…
- Nu.
- Nu?
- Ai venit la mine pentru ca ai vrut sa devii tu insuti un Maestru.
- Da… de fapt asta am vrut. Iar in atatia ani de zile, simt ca n-am invatat nimic, ca bat pasul pe loc! Ce faci tu pentru mine?
- Iti ascult inima.
- Imi asculti inima? Dar ce-i asta?!
- Ascult cum bate.
- Dar la ce foloseste? Ce ar trebui sa fac eu?
- Sa asculti inima mea.
- Sa ascult inima ta?!
- Da, sa asculti cum bate.
- Dar la ce-mi foloseste?
- Pai, ziceai ca vrei sa devii un Maestru…
- Bine, dar de ce nu-mi dai metode, exercitii, meditatii, scheme?
- Fiindca un Maestru niciodata nu se bazeaza pe nimic exterior lui. Un Maestru se bazeaza doar pe ceea ce exista in el. Metodele, exercitiile, meditatiile si schemele – toate ar fi ceva exterior si nu ti-ar folosi la nimic.
- Dar pana cand devin Maestru…
- Nu exista nici un “pana cand” – ori decizi in acest moment ca esti “Maestru” ori nu vei deveni niciodata!
Invatacelul se opri pentru o clipa.
- Dar inima ta? Nu este ceva exterior mie?
- Nu. Inima mea o poti auzi si cand pleci acasa. O poti auzi mereu. Face parte din tine.
Chipul invatacelului incepu sa se lumineze.
Maestrul continua.
- Inima mea este precum Soarele. Se afla in exteriorul tau si te bucuri de razele sale. Dar face parte si din tine: corespunde inimii tale.
- Cred ca incep sa inteleg: este vorba despre Legea Rezonantei… – zicea invatacelul.
Maestrul zambea cu blandetea-i caracteristica.
- Inima ta rezoneaza cu a mea! – spunea invatacelul. Mai avea putin si izbucnea in plans.
Maestrul il imbratisa cu toata caldura sufletului sau. Invatacelul si-a permis in sfarsit ca doua siroaie de lacrimi sa curga jos pe obrajii sai. Tensiunea inimii sale s-a dizolvat in plansul exprimat liber.
- Iarta-ma, Maestre…
- Este in regula, fiul meu – il linisti Maestrul.
- Deci in toti acesti ani, inima ta invata inima mea…
Maestrul doar zambea.
O liniste suprapamanteana incepu sa invaluie toata fiinta invatacelului.
Dupa cateva minute in care nu vorbisera, invatacelul intreba:
- Bem un ceai?
- Cum sa nu? – i-a raspuns Maestrul. – Eu prefer cu musetel. Tu?

de Fülöp László